# 3 (continuare)
În fond, problema diferenţei între dobânda nominală aferentă creditelor contractare în euro şi dobânda aferentă creditelor contractare în lei pare a fi doar un miraj. Mult mai importantă este dobânda reală care, pentru creditele contractate în euro, este chiar mai mare decât în cazul creditelor contractate în lei. Din păcate atenţia consumatorului este focalizată doar asupra dobânzii nominale.
Având în centru discuţiei rata dobânzii, se impune a fi apreciată politica BNR privind rata dobânzii. Deşi s-au trasat linii directoare privind evoluţia şi nivelul ratei dobânzii, ţintirea acestui obiectiv s-a dovedit a fi dificilă deoarece creditarea internă s-a realizat tot după propriul interes al băncilor comerciale. Dincolo de nivelul de referinţă al ratei dobânzii stabilit de BNR, acestea şi-au impus comisioane care să le asigure câştiguri mai mult decât îndestulătoare. Astfel, efortul BNR-ului de a impune o rată a dobânzii care să asigure o refinanţare rezonabilă (atât a economiei, cât şi a populaţiei) a fost spulberat de băncile comerciale.
Deşi tardiv, ne putem întreba cui i se poate imputa această situaţie (BNR-ului, băncilor comerciale sau solicitantului de credite care a preferat un credit în monedă străină pentru simplu fapt că i s-a „părut” mai ieftin la prima vedere); fireşte, fiecare trebuie să-şi asume partea sa de vină: a) BNR nu a luat toate măsurile necesare în zona sa de influenţă; b) băncile comerciale au speculat carenţa de reglementare; c) solicitanţii de credite, neavând o gândire atât de complexă încât să conştientizeze dezavantajele creditării în monedă străină a economiei naţionale, presaţi şi de nevoia acută de finanţare, nu au putut să pună mai presus de interesul propriu interesul naţional.
Un alt factor problematic, deşi are o rezonanţă economică mult mai mică, este că „scurtcircuitarea” leului duce şi la o diminuare a venitului de segniorage deoarece creditele sunt în moneda străină şi nu în lei.
Pentru o înţelegere mai facilă a situaţiei propunem următoarea substituţie: ce s-ar mai întâmpla dacă toţi fumătorii din România ar consuma doar produse aduse din afara ţării?; logic, aceştia ar deveni plătitori de accize pentru un alt stat, iar statul român n-ar mai încasa venituri pe seama acestui instrument fiscal.
Revenind la aspectul care ne preocupă, suntem de părere că BNR trebuie să ducă o politică mai incisivă în ceea ce priveşte gestiunea monedei naţionale, în sensul de a nu mai tolera statute preferenţiale în propria sfera de influenţă.
Asumarea unui obiectiv (definit generic „ţintirea inflaţiei”) nu este suficientă dacă nu se iau toate măsurile colaterale absolut indispensabile pentru atingerea obiectivului respectiv. La ce foloseşte României menţinerea ratei inflaţiei la un anumit nivel dacă economia este practic ruinată. Revenind la preambulul articolului, suntem de părere că asumarea unui astfel de obiectiv devine superflue dacă nu se realizează o corelare cu economia românească?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu