POLITICA MONETARĂ – O ALTERNATIVĂ DE REDRESARE ECONOMICĂ # 5

# 5 (continuare)

Faţă de soluţia prezentată, se impune fi analizată măsura în care capacităţile de producţie interne ar satisface cererea, care, până acum, era acoperită în cea mai mare parte prin importuri (dependenţa economică anterior menţionată). Dacă acest mecanism ar fi fost pus în valoare din timp, nu s-ar fi ajuns – poate – la situaţia actuală. Acum eficacitatea mecanismului este diminuată, impunând măsuri specifice (de exemplu, acceptarea creditării în monedă străină doar pentru investiţii şi sub nici o formă pentru nevoile de consum).

Revenind în actualitate, considerăm că priorităţile României pot fi formulate astfel: creşterea competitivităţii economice, reducerea balanţei comerciale deficitare şi asigurarea creşterii economice. Ancorarea de euro nu oferă o stabilitate monetară, ci antrenează o dependenţă de creditarea externă, creditare care vine la pachet cu bine-cunoscutele criterii de austeritate. Aceste criterii amintesc, oarecum, de timpurile ceauşiste, când tot prin raţionalizarea alimentelor şi a consumului aferent utilităţilor casnice s-a încercat, pe spinarea populaţiei, să se realizeze anumite tranzacţii externe. Astăzi, sub paravanul democraţiei, se uzitează un vocabular nou în care cuvântul „austeritate” este frecvent uzitat.  Dacă în regimul comunist sacrificiul era impus (prin raţionalizarea alimentelor şi limitarea furnizării energiei electrice şi a agentului termic între anumite repere orare) astăzi măsurile de austeritate autodetermină limitarea consumului individual din raţiuni de insuficienţă a venitului (care, chiar dacă nu a fost diminuat ca o consecinţă a măsurilor de austeritate impuse, a fost considerabil afectat de nivelul sporit de fiscalitate). Cu alte cuvinte, în regimul anterior sacrificiul era cerut pentru a asigura stingerea anumitor datorii externe (în condiţiile unei balanţe comerciale rezonabile), astăzi sacrificiul este făcut pentru a asigura pata consumului (în condiţiile unui deficit comercial cronic, diminuând progresiv şansele de redresare). Tocmai această austeritate are menirea de a menţine România într-o stare de dependenţă faţă de creditele externe pentru a finanţa (culmea!) comerţul exterior. Oare acesta să fie rostul sacrificiilor ţării, respectiv, finanţarea produselor de consum străine, dezindustrializarea ţării şi devastarea agriculturii?

Analizând integrator întreaga problematică se poate lesne înţelege că nu există nici o dovadă empirică, validă, că un anumit nivel al PIB-ului sau al inflaţiei ar avea efecte favorabile pentru creşterea sau stabilitatea economică. Cifrele sterile care au fost sau sunt trasate de politicieni au fost şi sunt preluate ca nişte cutume fără a fi mai bine analizate.

Redresarea balanţei comerciale prin deprecierea leului, ar scumpi produsele de la import, ar ieftini forţa de muncă în ţară, ar crea noi locuri de muncă ar spori competitivitatea economică ar atrage noi investitori şi ar avea o contribuţie favorabilă pentru dezvoltarea agriculturii româneşti (chiar dacă adepţii teoriei monetariste nu ar îmbrăţişa pe deplin acest scenariu, considerăm că este cel mai realist şi mai avantajos decât continuarea îndatorării externe).

Estimările privind eventualitatea intrării României în UEM sunt lipsite de fundament. Oricum, actuala politică îndepărtează perspectivele de introducere a monedei unice europene, urmărind ca România să fie – în continuare – o bună piaţă de desfacere (pe spinarea populaţiei!). Toate acestea ne determină să provocăm cititorii acestui articol să răspundă la o nouă întrebare: de ce nu schimbă strategia?

Bibliografie

[1] Cerna, Silviu (2004), Teoria anticipaţiilor raţionale şi credibilitatea politicii monetare, Editura Universităţii de Vest, Timişoara

[2] Cerna, Silviu (şi colab.) (2006), Economie monetară şi financiară internaţională, Editura Universităţii de Vest, Timişoara

[3] Dumitrescu I., Ştefan (1944), Moneta. Schimbul, tehnica şi gândirea monetară, Institutul de arte grafice „Tirajul”, Bucureşti

[4] Golban, R., Silaşi, G. (2009), Eurosistemul – o tensiune arhitecturală a convergenţei, Editura Economică, Bucureşti

[5] Golban, R., Tudose, M.B. (2010), UEM – încotro?, Editura Economică, Bucureşti

[6] Kiriţescu, Costin (1982), Moneda – mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

POLITICA MONETARĂ – O ALTERNATIVĂ DE REDRESARE ECONOMICĂ # 4

# 4 (continuare)

Plecând de la această reprezentare, se poate aprecia măsura în care s-a realizat obiectivul asumat („ţintirea inflaţiei”) ştiind că: volumul creditelor nu a putut fi controlat (supraîndatorarea subjugându-ne financiar şi economic); nu există reglementări clare (eventual limitări) în ceea ce priveşte moneda de creditare (băncile străine oferind necontrolat credite preponderent în monedă străină pentru a fi în propriul lor avantaj, favorizând supraîndatorarea); rata dobânzii a favorizat supracreditarea şi a descurajat economisirea (departe de a fi în acord cu nevoia de refinanţare a economiei). Mai mult, acum câţiva ani BNR anunţa renunţarea la a mai sprijini cursul leului; deprecierea bruscă a leului a rămas adânc imprimată în agoniseala întreprinzătorilor dar şi a românului de rând; pentru a stabiliza cursul a fost necesară reintervenţia BNR-ului. Şi astăzi, încă, leul este „protejat” de BNR (în sensul că este menţinut la un nivel necorelat cu starea economiei româneşti). Faţă de cele arătate, apreciem că asumarea obiectivului de ţintire a inflaţiei de către BNR ar fi trebuit corelat cu un nivel minim de creştere economică, aceasta deoarece obiectivele politicilor macroeconomice nu trebuie văzute individual, ci într-o interdependenţă firească; privind doar în „curtea” BNR-ului marea majoritate a observatorilor sunt tentaţi să elogieze meritele acestei instituţii; privind economia românească în ansamblu, în încercarea de a identifica toţi factorii care au determinat o astfel de evoluţie, trebuie să admitem că şi BNR trebuie să-şi asume partea sa de vină.

Revenind la soluţia anterior sugerată – poate una dintre cele mai avantajoase (pe care o considerăm o posibilă alternativă de depăşire a crizei în care se tot adânceşte România) m apreciem că o politică exclusivistă de creditare în lei ar duce, în contextul unui deficit comercial cronic, la o depreciere a  leului, ceea ce ar afecta piaţa valutară şi ar îngreuna activitatea băncilor străine în ţară, obligându-le să suporte costuri suplimentare în eventualitatea unei creditări abuzive a populaţiei; acestea (băncile străine) ar putea fi puse chiar în situaţia de a interveni pe piaţa valutară pentru a sprijini leul tocmai pentru a asigura amortizarea împrumuturilor la un curs favorabil. Atunci când sugerăm o asemenea practică nu ne bazăm doar pe supoziţii logice şi deducţii fireşti, ci avem în vedere şi experienţa altor ţări care au reuşit să se „salveze prin inflaţie”. Atâta timp cât perspectivele integrării României în UEM se îndepărtează odată cu adâncirea crizei, nu înţelegem de ce această soluţie nu a fost pusă deloc în discuţie de către decidenţi. O tergiversare a problemei nu face decât să acutizeze gravitatea situaţiei. În condiţiile actuale, cetăţeanului de rând i se spune că trebuie sa „strângă cureaua” deoarece aceste măsuri de austeritate vor asigura ieşirea României din criză. Fals! Actuala politică nu face decât să crească şi mai mult gradul de dependenţă (economică şi financiară) faţă de exterior.

POLITICA MONETARĂ – O ALTERNATIVĂ DE REDRESARE ECONOMICĂ # 3

# 3 (continuare)

În fond, problema diferenţei între dobânda nominală aferentă creditelor contractare în euro şi dobânda aferentă creditelor contractare în lei pare a fi doar un miraj. Mult mai importantă este dobânda reală care, pentru creditele contractate în euro, este chiar mai mare decât în cazul creditelor contractate în lei. Din păcate atenţia consumatorului este focalizată doar asupra dobânzii nominale.

Având în centru discuţiei rata dobânzii, se impune a fi apreciată politica BNR privind rata dobânzii. Deşi s-au trasat linii directoare privind evoluţia şi nivelul ratei dobânzii, ţintirea acestui obiectiv s-a dovedit a fi dificilă deoarece creditarea internă s-a realizat tot după propriul interes al băncilor comerciale. Dincolo de nivelul de referinţă al ratei dobânzii stabilit de BNR, acestea şi-au impus comisioane care să le asigure câştiguri mai mult decât îndestulătoare. Astfel, efortul BNR-ului de a impune o rată a dobânzii care să asigure o refinanţare rezonabilă (atât a economiei, cât şi a populaţiei) a fost spulberat de băncile comerciale.

Deşi tardiv, ne putem întreba cui i se poate imputa această situaţie (BNR-ului, băncilor comerciale sau solicitantului de credite care a preferat un credit în monedă străină pentru simplu fapt că i s-a „părut” mai ieftin la prima vedere); fireşte, fiecare trebuie să-şi asume partea sa de vină: a) BNR nu a luat toate măsurile necesare în zona sa de influenţă; b) băncile comerciale au speculat carenţa de reglementare; c) solicitanţii de credite, neavând o gândire atât de complexă încât să conştientizeze dezavantajele creditării în monedă străină a economiei naţionale, presaţi şi de nevoia acută de finanţare, nu au putut să pună mai presus de interesul propriu interesul naţional.

Un alt factor problematic, deşi are o rezonanţă economică mult mai mică, este că „scurtcircuitarea” leului duce şi la o diminuare a venitului de segniorage deoarece creditele sunt în moneda străină şi nu în lei.

Pentru o înţelegere mai facilă a situaţiei propunem următoarea substituţie: ce s-ar mai întâmpla dacă toţi fumătorii din România ar consuma doar produse aduse din afara ţării?; logic, aceştia ar deveni plătitori de accize pentru un alt stat, iar statul român n-ar mai încasa venituri pe seama acestui instrument fiscal.

Revenind la aspectul care ne preocupă, suntem de părere că BNR trebuie să ducă o politică mai incisivă în ceea ce priveşte gestiunea monedei naţionale, în sensul de a nu mai tolera statute preferenţiale în propria sfera de influenţă.

Asumarea unui obiectiv (definit generic „ţintirea inflaţiei”) nu este suficientă dacă nu se iau toate măsurile colaterale absolut indispensabile pentru atingerea obiectivului respectiv. La ce foloseşte României menţinerea ratei inflaţiei la un anumit nivel dacă economia este practic ruinată. Revenind la preambulul articolului, suntem de părere că asumarea unui astfel de obiectiv devine superflue dacă nu se realizează o corelare cu economia românească?

POLITICA MONETARĂ – O ALTERNATIVĂ DE REDRESARE ECONOMICĂ - # 2

  #2  (continuare)

În primul rând se impune a fi analizat rolul monedei naţionale şi al monedei de referinţă (euro) în derularea tranzacţiilor comerciale interne. Marea majoritate a relaţiilor comerciale interne au preluat euro ca monedă de referinţă. Astfel, preţul combustibililor, preţul produselor alimentare sau nealimentare, tarifele aferente utilităţilor casnice, tarifele serviciilor telefonice etc. variază în funcţie de cursul „oficial” leu/euro. Problema se acutizează în condiţiile în care cursul oficial nu este nici pe departe un curs real, purtând încă amprenta intervenţiilor BNR-ului. Situaţia se concretizează în practicarea unui curs valutar favorabil pentru furnizorii de servicii, bunuri de consum, curent, gaz, apa etc. (permiţându-le acestora să crească preţurile ori de câte ori leul pierde în faţa monedei europene, dar neobligându-i să diminueze preţurile atunci când leul câştigă în faţa monedei europene). Astfel, am putea afirma că stabilirea cursului se „mută” de la bursa de valori pe piaţa tranzacţiilor comerciale interne; mai mult, prin stabilirea preţurilor pe baza cursului leu/euro (deşi plăţile se realizează în lei) costurile aferente fluctuaţiilor valutare (incluzând riscurile valutare) sunt transferate în buzunarul românului (pentru simplu fapt că este consumator final al unor produse achiziţionate de pe piaţa internă, dar al căror preţ este stabilit în funcţie de euro).

În al doilea rând,  trebuie  puse în balanţă avantajele şi dezavantajele creditării în monedă străină şi măsura în care această creditare este manevrată (prin reglementări specifice) de o aşa manieră încât să susţină economia românească (creditare derulată – culmea! – aproape în totalitate prin bănci cu capital străin). La o analiză atentă se observă că situaţia actuală scurtcircuitează leul în comerţul exterior, făcând ca euro anterior împrumutaţi să fie imediat transferaţi în străinătate pentru plata importurilor. Dacă importurile şi împrumuturile s-ar derula în monedă naţională, datorită deficitului comercial cronic al ţării, leul ar fi supus unei deprecieri considerabile, fără intervenţia BNR-ului sau a altor institute bancare. Deoarece deficitul comercial este finanţat în monedă străină, leul este exclus de la acest circuit (limitându-se doar la un circuit închis, parţial, în ţară); situaţia se traduce într-un scenariu deloc favorizant pentru economia românească: venituri exprimate şi încasate în lei, consum în baza unor preţuri stabilite prin raportate la euro.

Logica acestor practici este peremptorie: o depreciere a leului ar îngreuna activitatea monopolistă a furnizorilor (de bunuri sau servicii); apoi, prin decuplarea comerţului exterior de leu, cursul de schimb este unul ţinut artificial la un nivel „politic”.

Germania, Franţa, Elveţia, Austria sunt doar câteva exemple de ţări care au limitat creditarea exclusiv la moneda proprie. România mai are încă timp să urmeze exemplu acestora. Politica BNR-ului trebuie să se reorienteze pentru a servi, în primul rând, interesele naţionale.

O conversie în monedă naţională a tuturor creditelor contractate anterior în euro (conversie realizată în baza unei reglementări oficiale şi la nivelul cursului manipulat politic) şi interzicerea creditării în euro ar avea doar efecte pozitive pentru România.

POLITICA MONETARĂ – O ALTERNATIVĂ DE REDRESARE ECONOMICĂ

POLITICA MONETARĂ – O ALTERNATIVĂ DE REDRESARE ECONOMICĂ

Radu-Eugen GOLBAN^*
Mihaela-Brînduşa TUDOSE^**

Rezumat

Primordialitatea articolului se doreşte a fi relevarea importanţei politicii monetare în susţinerea economiei naţionale. Aşa cum postulează teoria şi practica de specialitate, succesul unei politici la nivel naţional depinde de măsura în care se asigură armonizarea tuturor componentelor politicii statului (politica economică, politica finanţelor publice, politica monetară, politica valutară, politica de preţuri, politica socială etc.).

Cercetările de ordin empiric ne-au  determinat să apreciem că nu este tardiv să punem în valoare anumite tehnici (creditare exclusiv în monedă naţională; „salvarea” prin inflaţie), capabile să ofere scânteia de care a re nevoie economia românească pentru a se redresa.

^* politolog şi jurist, doctor în ştiinţe economice

^** conferenţiar universitar, doctor în ştiinţe economice

Un postulat consacrat în teoria şi practica monetară este cel conform căruia moneda (banii) reprezintă un produs necesar al procesului de schimb (nefiind nici rezultatul unei convenţii la care s-a ajuns pentru înlesnirea schimburilor şi nicio creaţie a ordinii de drept). Ulterior, în lucrările sale reprezentative[1], şi K. Marx arăta că moneda este un rezultat al acţiunii legilor economice ale producţiei de mărfuri. Astfel, gândirea economică (inclusiv cea monetară) a relevat faptul că între cele două concepte (monedă/economie) există relaţii de intercondiţionare reciprocă. Ca o consecinţă, s-a consacrat un nou postulat conform căruia puterea unei monede este definită prin sistemul economic care o generează (o economie solidă fiind premisă pentru o monedă puternică).

Într-o economie în care „domneşte” o singură monedă, lucrurile sunt mai simple. În condiţiile liberalizării circulaţiei capitalurilor la nivel supranaţional, a apariţiei unor monede străine pe piaţa naţională, lucrurile încep să se complice. Chiar şi aşa, autoritatea monetară (banca centrală/banca naţională) trebuie să menţină supremaţia monedei naţionale faţă de monedele străine care penetrează piaţa. Realizarea acestui obiectiv nu înseamnă, neapărat, intervenţii directe şi susţinute pentru stabili forţat un anumit curs (în favoarea sau în defavoarea statului în cauză).

Prin prisma celor enunţate anterior, ne-am propus să evidenţiem în ce măsură leul (ca monedă naţională) reprezintă un instrument viabil şi reprezentativ pentru economia românească. Aceasta deoarece, situaţia actuală impune o implicare mai profundă a BNR pe fondul acutizării necesităţii de reglementare a regimului euro în ţara noastră; în absenţa unei politici tranşante privind raporturile dintre leu şi euro apar anumite probleme la care ar trebui să ne uitam mai în detaliu.

---

[1] Salariu, preţ, profit (1856), Contribuţii la critica economiei politice (1859), Capitalul (1867-1893)