# 1
Un postulat consacrat în teoria şi practica monetară este cel conform căruia moneda (banii) reprezintă un produs necesar al procesului de schimb (nefiind nici rezultatul unei convenţii la care s-a ajuns pentru înlesnirea schimburilor şi nicio creaţie a ordinii de drept). Ulterior, în lucrările sale reprezentative[1], şi K. Marx arăta că moneda este un rezultat al acţiunii legilor economice ale producţiei de mărfuri. Astfel, gândirea economică (inclusiv cea monetară) a relevat faptul că între cele două concepte (monedă/economie) există relaţii de intercondiţionare reciprocă. Ca o consecinţă, s-a consacrat un nou postulat conform căruia puterea unei monede este definită prin sistemul economic care o generează (o economie solidă fiind premisă pentru o monedă puternică).
Într-o economie în care „domneşte” o singură monedă, lucrurile sunt mai simple. În condiţiile liberalizării circulaţiei capitalurilor la nivel supranaţional, a apariţiei unor monede străine pe piaţa naţională, lucrurile încep să se complice. Chiar şi aşa, autoritatea monetară (banca centrală/banca naţională) trebuie să menţină supremaţia monedei naţionale faţă de monedele străine care penetrează piaţa. Realizarea acestui obiectiv nu înseamnă, neapărat, intervenţii directe şi susţinute pentru stabili forţat un anumit curs (în favoarea sau în defavoarea statului în cauză).
Prin prisma celor enunţate anterior, ne-am propus să evidenţiăm în ce măsură leul (ca monedă naţională) mai reprezintă un instrument viabil şi reprezentativ pentru economia românească. Aceasta deoarece, situaţia actuală ne determină să credem că BNR ignoră voit nevoia de reglementare a regimului euro în ţara noastră; în absenţa unei politici tranşante privind raporturile dintre leu şi euro apar anumite probleme la care ar trebui să ne uitam mai în detaliu.
În primul rând se impune a fi analizat rolul monedei naţionale şi al monedei de referinţă (euro) în derularea tranzacţiilor comerciale interne. Marea majoritate a relaţiilor comerciale interne au preluat euro ca monedă de referinţă. Astfel, preţul combustibililor, preţul produselor alimentare sau nealimentare, tarifele aferente utilităţilor casnice, tarifele serviciilor telefonice etc. variază în funcţie de cursul „oficial” leu/euro. Problema se acutizează în condiţiile în care cursul oficial nu este nici pe departe un curs real, purtând încă amprenta intervenţiilor BNR-ului. Situaţia se concretizează în practicarea unui curs valutar favorabil pentru furnizorii de servicii, bunuri de consum, curent, gaz, apa etc. (permiţându-le acestora să crească preţurile ori de câte ori leul pierde în faţa monedei europene, dar neobligându-i să diminueze preţurile atunci când leul câştigă în faţa monedei europene). Astfel, am putea afirma că stabilirea cursului se „mută” de la bursa de valori pe piaţa tranzacţiilor comerciale interne; mai mult, prin stabilirea preţurilor pe baza cursului leu/euro (deşi plăţile se realizează în lei) costurile aferente fluctuaţiilor valutare (incluzând riscurile valutare) sunt transferate în buzunarul românului (pentru simplu fapt că este consumator final al unor produse achiziţionate de pe piaţa internă, dar al căror preţ este stabilit în funcţie de euro).
În al doilea rând, trebuie puse în balanţă avantajele şi dezavantajele creditării în monedă străină şi măsura în care această creditare este manevrată (prin reglementări specifice) de o aşa manieră încât să susţină economia românească (creditare derulată – culmea! – aproape în totalitate prin bănci cu capital străin). La o analiză atentă se observă că situaţia actuală scurtcircuitează leul în comerţul exterior, făcând ca euro anterior împrumutaţi să fie imediat transferaţi în străinătate pentru plata importurilor. Dacă importurile şi împrumuturile s-ar derula în monedă naţională, datorită deficitului comercial cronic al ţării, leul ar fi supus unei deprecieri considerabile, fără intervenţia BNR-ului sau a altor institute bancare. Deoarece deficitul comercial este finanţat în monedă străina, leul este exclus de la acest circuit (limitându-se doar la un circuit închis, parţial, în ţară); situaţia se traduce într-un scenariu deloc favorizant pentru economia românească: venituri exprimate şi încasate în lei, consum în baza unor preţuri stabilite prin raportate la euro.
Logica acestor practici este peremptorie: o depreciere a leului ar îngreuna activitatea monopolistă a furnizorilor (de bunuri sau servicii); apoi, prin decuplarea comerţului exterior de leu, cursul de schimb este unul ţinut artificial la un nivel „politic”.
Germania, Franţa, Elveţia, Austria sunt doar câteva exemple de ţări care au limitat creditarea exclusiv la moneda proprie. România de ce nu a urmat exemplul acestora? Politica BNR-ului a servit intereselor naţionale sau intereselor bancherilor străini?
O conversie în monedă naţională a tuturor creditelor contractate anterior în euro (conversie realizată în baza unei reglementări oficiale şi la nivelul cursului manipulat politic) şi interzicerea creditării în euro ar avea doar efecte pozitive pentru România. [1] Salariu, preţ, profit (1856), Contribuţii la critica economiei politice (1859), Capitalul (1867-1893)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu